Nu trageţi dom' Semaca, sunt eu Lăscărică, vă jur că nu v-am trădat...

A murit Dinică. Ştie asta toată lumea. Nu ştiu însă cât contează pentru ei treaba asta. "Da??? A murit Dinică? Îmi pare rău să aud asta". Şi apoi se trece la subiectul de bârfă următor. Pentru unii asta se numeşte reacţie în legătură cu moartea acestui monstru sacru..În fine, nu am niciun drept să judec. Numai că mă roade nepăsarea noastră. E ca şi cum i-ai fi tăiat salcâmul lui Moromete.

Înţeleg că fiecare atinge "momentul". Că nimeni nu este nemuritor. Dinică a urmat calea firească un pic prea devreme. Pentru mine, cel puţin. Pentru că nu am apucat să il văd ACOLO, pe scenă. Ăsta e unul din cele mai mari regrete ale mele. Pentru că el făcea parte din trio-ul meu de suflet: Toma, Dem şi Dinică. Toma a murit înainte de a mă fi născut, Dem când eram prea tânără, la Dinică nu mai am scuze. Măcar l-am întâlnit. Pe stradă. Într-un pardesiu gri închis şi cu privirea în pământ. "Cu mâinile curate". Da, l-am întâlnit pe Lăscărică, ce purta o mască umilă a omului Dinică, parcă temându-se să ridice privirea din pământ ca să nu poată fi recunoscut. N-o să uit nicicând privirea aceea. Am vrut să-i spun, "Să trăiţi, maestre!". Dar n-am îndrăznit. N-am vrut să îl afund şi mai tare în propria-i stânjeneală. I-am respectat dreptul de a fi OMUL Dinică.

Cuvintele sunt de prisos acum, vor fi mulţi viteji care se arată după luptă. Se va profita de evenimentul acesta. Media cu toată industria ei, şi mulţi altii. Dar mai presus de toate MAESTRUL va rămâne în sufletele unora dintre noi, cei care l-am preţuit şi respectat şi de-a lungul vieţii lui.Cu adevărat şi cu dăruire.

Să trăiţi, maestre, în inimile noastre!