Prizonierii civilizaţiei

sursa: http://www.hilltribesmyanmar.com/images/Akha_family.jpg

Acum cam două săptămani am trecut la un regim strict şi intensiv de "culturalizare". Durata: 7 zile. Locaţia: Sibiu. Denumire: Astra Film Festival. Ediţia 2009. Fain festival, unde oricine a putut cunoaşte mai îndeaproape ce se mai întâmplă şi prin alte colţuri ale lumii. E un alt fel de cunoaştere..nu ca aia din reviste sau de la televizor, nu ca o transmisiune scurtă despre evenimente ce au avut loc in locaţia X, în care a fost implicat preşedintele Y sau mai ştiu eu ce. Nu este nici cunoaştere “mondenă”, nu află nimeni ce sumă obscenă câştigă “belle”-le cu tencuială magică, atotpreschimbătoare de la Hollywood şi nici câţi trandafiri turquoise îi trebuiesc lui Jenny din spatele blocului în camera de hotel…

Nu fraţilor, aici la festivalul ăsta n-a fost niciun covor roşu. Şampania n-a curs şiroaie din vârful piramidei până la bază. Nici blitzuri peste blitzuri la apariţia fiecărui actor, nicio isterie la vederea acestor de noi proclamaţi zei cu cele mai rafinate costume de la cei mai talentaţi disaignări, grădinari de păr, smulgători de sprâncene şi vopsitori de tapete faciale. La Astra au venit oameni cu muncă de 2, 3, 7, 11 şi poate şi mai mulţi ani de cercetare, documentare, sudoare pe feţe, risc şi curaj. Oameni care si-au canalizat energia, timpul şi răbdarea pe situaţii reale, cu oameni reali implicaţi in conflicte înfiorător de prezente. Sau alţii au ales să prezinte tradiţii care încă sunt respectate cu sfinţenie. Cum ar fi, de exemplu, gauchos, cowboys argentinieni. Sau povestea lui Constantin şi a Elenei, doi bătrânei căsătoriţi de peste jumătate de secol şi care pot fi incadraţi ca “bunicii tipici” pe care i-a avut majoritatea generaţiei mele şi ale căror obiceiuri de a mânca resturi noaptea, cand sosesc de la slujba de Înviere se pare că a indignat pe o doamnă frumos ferchezuită şi cu voce piţigăiată. Se pare că pe această fiică cu reminiscenţe vizibile ale comunismului, dar care acum ajunsă la “civilizaţie”, contesta acest obicei şi nu înţelegea de ce sărmanii bunici nu se înfruptau cu cozonac, căci cică ăsta e obiceiul, nu cu resturi din ziua precedentă din castroane de tablă cu smalţul sărit… nu, doamnă dragă, asta e la ce ne aşteptăm, realitatea e ceea ce Andrei Dăscălescu, regizorul şi nepotul celor doi (care a lăsat camera să filmeze neobosit 3 ani din viaţa bunicilor) ne-a adus în faţă. Ei CRED în sacrificiul lor, cred în post. Ăsta e adevărul despre cei bătrâni, care dintr-un prea mare respect nu îndrăznesc să dea iama după multele săptămâni de post ca disperaţii la cozonac şi toate bucatele rumene. Asta facem noi, oamenii de acum. Asta în cazul în care mai postim măcar câteva zile..

Şi tot felul de documentare, despre copiii lui Gandhi, moştenitorii lui Che, despre Auschwitz, despre Copşa Mică şi Doamne, lista e tare lungă…Un documentar din penultima seară m-a răscolit însă nebănuit. O poveste cunoscută despre o situaţie care din păcate nu este unică. Un documentar despre dorinţa creştinilor misionari de a salva sufletele “păgânilor” din Thailanda. Ale căror foloase sunt, evident, satisfacţia sufletească..pentru că sunt mesagerii lui Dumnezeu, pentru că îşi doresc educarea şi creştinizarea copiilor din vârful munţilor. Ba chiar le oferă locuinţe şi toate cele necesare. Nu-i aşa că sună minunat? Atâta bunătate mai rar, domnule… Însă mărturiile şi dovezile aduse de Tomas Ryska arată o altă faţă a misionarilor “Dumnezeului alb”. Copiii sunt luaţi din sînul familiei, “educaţi” într-o religie pe care nu şi-o doresc. Muncesc pe plantaţiile de ceai ale misionarilor, care au case, pardon vile, cu piscină şi care vor să ne convingă că acei copii se vor întoarce în satele lor să propăvăduiască religia şi să îşi educe semenii..afirmaţii total irealiste, căci acei copii nu se vor mai putea obişnui cu malaria, cu activitătile corespunzătoare religiei “păgâne”. O dezrădăcinare fără scrupule şi “creştinizare” cu mijloace materiale. Pe principiul “Eşti cu noi, ţi-e bine”. Stai în casa dată de noi, pe pământul deţinut de noi, deci…se poate spune că depinzi de noi. Este asta într-adevăr calea prin care se face creştinizare??? De ce trebuie creştinismul impus?

Însă cel mai grav este abuzul sexual. Misionarii pioşi se folosesc sexual de fetele şi mai ales de băieţii recrutaţi spre “educare”. Şi asta cu ştiinţa autorităţilor, de care sunt, normal, protejaţi. 80% dintre misionarii americani fac asta, şi asta este mărturia unuia dintre ei. O adevărată industrie a violului, abuzului sexual şi exploatării minorilor acolo unde noi, occidentalii, credem că încă mai există viaţă patriarhală. Nu, domnilor, “civilizaţia” a pătruns şi pângărit până in creasta munţilor. Am ajuns şi acolo cu practicile noastre “moderne”, cu sexul, cu mita, cu dorinţa de a stăpâni, de a domina cu puterea noastră financiară care pare-se ne oferă puterea unui Dumnezeu. Dumnezeu alb.

Da, astea sunt poveşti adevărate pe care foarte puţini se încumetă să le dezvăluie. Ca antropologul acesta norvegian, care a riscat multe, şi mai ales dreptul său la viaţă, pentru a ne deschide ochii. Vânat de aceşti “creştini” până la aeroport, scăpând doar prin voia adevăratului Dumnezeu, Tomas ne-a prezentat adevărul. Problema e că pe noi nu ne prea interesează, pentru că nu ne afectează direct. Vedem, constatăm, şi atât. Exact cum a făcut un turist din documentar. A mers într-un sat de o săracie inimaginabilă, unde malaria secerase 1 din fiecare 5 persoane, purtând un tricou cu inscripţia “Malaria”. Normal că sătenii nu au gustat deloc umorul acestui personaj indiferent la problemele lor. Dar, fie că vrem sau nu, asta e atitudinea “civilizaţiei”. E ceea ce ştim să facem cel mai bine. Să ne amuzăm de suferinţa celor mai slabi şi să ne etalăm superioritatea. Părerea mea…eu vă invit să renunţaţi la ignoranţă pentru vreo 50 minute şi să vă convingeţi…

Documentarul poate fi vizionat online la adresa:

http://johnlocker.com/all-videos/society/prisoners-of-a-white-god.html