miercuri, 11 noiembrie 2009

"Aşa a fost să fie..."

La "Profesionişii" spunea că îi place tare mult zicala asta.

So long, our friend!

marți, 10 noiembrie 2009

Nu trageţi dom' Semaca, sunt eu Lăscărică, vă jur că nu v-am trădat...




A murit Dinică. Ştie asta toată lumea. Nu ştiu însă cât contează pentru ei treaba asta. "Da??? A murit Dinică? Îmi pare rău să aud asta". Şi apoi se trece la subiectul de bârfă următor. Pentru unii asta se numeşte reacţie în legătură cu moartea acestui monstru sacru..În fine, nu am niciun drept să judec. Numai că mă roade nepăsarea noastră. E ca şi cum i-ai fi tăiat salcâmul lui Moromete.

Înţeleg că fiecare atinge "momentul". Că nimeni nu este nemuritor. Dinică a urmat calea firească un pic prea devreme. Pentru mine, cel puţin. Pentru că nu am apucat să il văd ACOLO, pe scenă. Ăsta e unul din cele mai mari regrete ale mele. Pentru că el făcea parte din trio-ul meu de suflet: Toma, Dem şi Dinică. Toma a murit înainte de a mă fi născut, Dem când eram prea tânără, la Dinică nu mai am scuze. Măcar l-am întâlnit. Pe stradă. Într-un pardesiu gri închis şi cu privirea în pământ. "Cu mâinile curate". Da, l-am întâlnit pe Lăscărică, ce purta o mască umilă a omului Dinică, parcă temându-se să ridice privirea din pământ ca să nu poată fi recunoscut. N-o să uit nicicând privirea aceea. Am vrut să-i spun, "Să trăiţi, maestre!". Dar n-am îndrăznit. N-am vrut să îl afund şi mai tare în propria-i stânjeneală. I-am respectat dreptul de a fi OMUL Dinică.

Cuvintele sunt de prisos acum, vor fi mulţi viteji care se arată după luptă. Se va profita de evenimentul acesta. Media cu toată industria ei, şi mulţi altii. Dar mai presus de toate MAESTRUL va rămâne în sufletele unora dintre noi, cei care l-am preţuit şi respectat şi de-a lungul vieţii lui.Cu adevărat şi cu dăruire.

Să trăiţi, maestre, în inimile noastre!


Siestă de luni

"Probabil vă întrebaţi de ce suntem îmbrăcaţi aşa. De ce purtăm tricouri colorate în loc de vestita cămaşă albă şi nelipsitul papion negru? Pentru că vrem să depăşim limita dintre dumneavoastră şi noi, vrem să nu vă mai temeţi că veţi deranja dacă, să zicem, simţiţi nevoia să tuşiti. Este ok, pentru că vrem ca şi dumneavoastră să vă simţiţi la fel de bine ca şi noi, aici pe scenă".

Aşa s-au lăsat introduşi membrii grupului "Romanian Piano Trio". Introducerea a fost făcută de Alexandru Tomescu, cel cu faţă de informatician talentat şi, din perspectiva mea, cel mai puţin aşteptat dintre cei trei să dovedească asemenea velocitate a discursului. Un tip şarmant, dezinvolt şi modest, pentru cineva care cântă la o vioară Stradivarius.

Aseară, 9 noiembrie, a poposit la Sala Thalia "Romanian Piano Trio". Un recital de aproape două ore în cadrul Turneului Naţional Haydn şi Mendelssohn. Sala n-a fost nici plină, dar nici goală. Tineri cu zâmbete creionate pe feţe şi auditoriu trecut de vârsta a doua cu priviri grave şi buze oarecum ţuguiate au fost "the lucky bastards" care au primit hrană sufletească la preţul unui minim efort. 6 lei (pentru studenţi şi elevi) de-abia fac d-un suc în oraş, în fum şi zgomot infernal...însă cu 6 lei poţi să te şi laşi purtat de gânduri şi simţiri eliberatoare prin muzica celor trei artişti care au reuşit să pună amprenta vieţii in fragmentele de aseară.

Horia Mihail absorbind pianul şi lăsîndu-se absorbit de el, Răzvan Suma strângîndu-şi cu emoţie violoncelul şi Alexandru Tomescu parcă într-un vals cu controversatul Stradivarius, acelaşi care a aparţinut maestrului Voicu. Toţi au strălucit aseară, incontestabil. Puteai să închizi ochii şi să te laşi purtat sau să îi priveşi intens pe cei trei şi să observi fiecare gest schiţat de cei trei ca formă de exprimare a fiecărei note produse.În momentele alea mi-am dat seama că artiştii din branşa asta ar trebui să aibă cele mai multe riduri. Ce feţe atent sculptate de sentimente puternice au avut aseară băieţii aceştia!

Un tablou interesant a fost şi cel al publicului. Cum pe feţele unora se imprimau ca la indigo aceleaşi grimase ca a celor de pe scenă. Sau alţii cu palmele împreunate sub bărbie, aflându-se ca într-o rugăciune. Oare ce le trecea prin minte acestor oameni în timp ce erau învăluiţi de muzică ca de un giulgiu căruia nu îi puteau evada? Fiecare după patima sa, după crucea purtată în spate... Cert e că fiecare dintre noi a plecat cu o altă mască pe faţă, parcă mai lipsită de riduri, mai luminoasă, mai zâmbitoare în comparaţie cu cea cu care a intrat în sală la ora 19.00.

O seară neaşteptată pentru o zi de luni, cu consecinţe iremediabile.

Apropos, turneul continuă şi în alte oraşe. Programul se găseşte pe internet. Sfatul meu, care conţine o doză mare de subiectivitate, sună cam aşa: nu staţi pe gânduri!

Un mic preview găsiţi aici:



Aaaaaaaaa, era să uit. Pentru interesaţi, urmează festivalul de dans, 13-15 noiembrie la Sindicate. Evident, la Sibiu. Intrarea liberă.
Mamă, cât iubesc provincia!

vineri, 6 noiembrie 2009

Prizonierii civilizaţiei



sursa: http://www.hilltribesmyanmar.com/images/Akha_family.jpg

Acum cam două săptămani am trecut la un regim strict şi intensiv de "culturalizare". Durata: 7 zile. Locaţia: Sibiu. Denumire: Astra Film Festival. Ediţia 2009. Fain festival, unde oricine a putut cunoaşte mai îndeaproape ce se mai întâmplă şi prin alte colţuri ale lumii. E un alt fel de cunoaştere..nu ca aia din reviste sau de la televizor, nu ca o transmisiune scurtă despre evenimente ce au avut loc in locaţia X, în care a fost implicat preşedintele Y sau mai ştiu eu ce. Nu este nici cunoaştere “mondenă”, nu află nimeni ce sumă obscenă câştigă “belle”-le cu tencuială magică, atotpreschimbătoare de la Hollywood şi nici câţi trandafiri turquoise îi trebuiesc lui Jenny din spatele blocului în camera de hotel…

Nu fraţilor, aici la festivalul ăsta n-a fost niciun covor roşu. Şampania n-a curs şiroaie din vârful piramidei până la bază. Nici blitzuri peste blitzuri la apariţia fiecărui actor, nicio isterie la vederea acestor de noi proclamaţi zei cu cele mai rafinate costume de la cei mai talentaţi disaignări, grădinari de păr, smulgători de sprâncene şi vopsitori de tapete faciale. La Astra au venit oameni cu muncă de 2, 3, 7, 11 şi poate şi mai mulţi ani de cercetare, documentare, sudoare pe feţe, risc şi curaj. Oameni care si-au canalizat energia, timpul şi răbdarea pe situaţii reale, cu oameni reali implicaţi in conflicte înfiorător de prezente. Sau alţii au ales să prezinte tradiţii care încă sunt respectate cu sfinţenie. Cum ar fi, de exemplu, gauchos, cowboys argentinieni. Sau povestea lui Constantin şi a Elenei, doi bătrânei căsătoriţi de peste jumătate de secol şi care pot fi incadraţi ca “bunicii tipici” pe care i-a avut majoritatea generaţiei mele şi ale căror obiceiuri de a mânca resturi noaptea, cand sosesc de la slujba de Înviere se pare că a indignat pe o doamnă frumos ferchezuită şi cu voce piţigăiată. Se pare că pe această fiică cu reminiscenţe vizibile ale comunismului, dar care acum ajunsă la “civilizaţie”, contesta acest obicei şi nu înţelegea de ce sărmanii bunici nu se înfruptau cu cozonac, căci cică ăsta e obiceiul, nu cu resturi din ziua precedentă din castroane de tablă cu smalţul sărit… nu, doamnă dragă, asta e la ce ne aşteptăm, realitatea e ceea ce Andrei Dăscălescu, regizorul şi nepotul celor doi (care a lăsat camera să filmeze neobosit 3 ani din viaţa bunicilor) ne-a adus în faţă. Ei CRED în sacrificiul lor, cred în post. Ăsta e adevărul despre cei bătrâni, care dintr-un prea mare respect nu îndrăznesc să dea iama după multele săptămâni de post ca disperaţii la cozonac şi toate bucatele rumene. Asta facem noi, oamenii de acum. Asta în cazul în care mai postim măcar câteva zile..

Şi tot felul de documentare, despre copiii lui Gandhi, moştenitorii lui Che, despre Auschwitz, despre Copşa Mică şi Doamne, lista e tare lungă…Un documentar din penultima seară m-a răscolit însă nebănuit. O poveste cunoscută despre o situaţie care din păcate nu este unică. Un documentar despre dorinţa creştinilor misionari de a salva sufletele “păgânilor” din Thailanda. Ale căror foloase sunt, evident, satisfacţia sufletească..pentru că sunt mesagerii lui Dumnezeu, pentru că îşi doresc educarea şi creştinizarea copiilor din vârful munţilor. Ba chiar le oferă locuinţe şi toate cele necesare. Nu-i aşa că sună minunat? Atâta bunătate mai rar, domnule… Însă mărturiile şi dovezile aduse de Tomas Ryska arată o altă faţă a misionarilor “Dumnezeului alb”. Copiii sunt luaţi din sînul familiei, “educaţi” într-o religie pe care nu şi-o doresc. Muncesc pe plantaţiile de ceai ale misionarilor, care au case, pardon vile, cu piscină şi care vor să ne convingă că acei copii se vor întoarce în satele lor să propăvăduiască religia şi să îşi educe semenii..afirmaţii total irealiste, căci acei copii nu se vor mai putea obişnui cu malaria, cu activitătile corespunzătoare religiei “păgâne”. O dezrădăcinare fără scrupule şi “creştinizare” cu mijloace materiale. Pe principiul “Eşti cu noi, ţi-e bine”. Stai în casa dată de noi, pe pământul deţinut de noi, deci…se poate spune că depinzi de noi. Este asta într-adevăr calea prin care se face creştinizare??? De ce trebuie creştinismul impus?

Însă cel mai grav este abuzul sexual. Misionarii pioşi se folosesc sexual de fetele şi mai ales de băieţii recrutaţi spre “educare”. Şi asta cu ştiinţa autorităţilor, de care sunt, normal, protejaţi. 80% dintre misionarii americani fac asta, şi asta este mărturia unuia dintre ei. O adevărată industrie a violului, abuzului sexual şi exploatării minorilor acolo unde noi, occidentalii, credem că încă mai există viaţă patriarhală. Nu, domnilor, “civilizaţia” a pătruns şi pângărit până in creasta munţilor. Am ajuns şi acolo cu practicile noastre “moderne”, cu sexul, cu mita, cu dorinţa de a stăpâni, de a domina cu puterea noastră financiară care pare-se ne oferă puterea unui Dumnezeu. Dumnezeu alb.

Da, astea sunt poveşti adevărate pe care foarte puţini se încumetă să le dezvăluie. Ca antropologul acesta norvegian, care a riscat multe, şi mai ales dreptul său la viaţă, pentru a ne deschide ochii. Vânat de aceşti “creştini” până la aeroport, scăpând doar prin voia adevăratului Dumnezeu, Tomas ne-a prezentat adevărul. Problema e că pe noi nu ne prea interesează, pentru că nu ne afectează direct. Vedem, constatăm, şi atât. Exact cum a făcut un turist din documentar. A mers într-un sat de o săracie inimaginabilă, unde malaria secerase 1 din fiecare 5 persoane, purtând un tricou cu inscripţia “Malaria”. Normal că sătenii nu au gustat deloc umorul acestui personaj indiferent la problemele lor. Dar, fie că vrem sau nu, asta e atitudinea “civilizaţiei”. E ceea ce ştim să facem cel mai bine. Să ne amuzăm de suferinţa celor mai slabi şi să ne etalăm superioritatea. Părerea mea…eu vă invit să renunţaţi la ignoranţă pentru vreo 50 minute şi să vă convingeţi…

Documentarul poate fi vizionat online la adresa:

http://johnlocker.com/all-videos/society/prisoners-of-a-white-god.html

luni, 12 octombrie 2009

Încă unu' frate?



Da, monşer/maşeri ca să nu fim acuzaţi de incorectitudine politică cum îî stă bine oricărui demagog care se respectă, revenim, DA, încă un neavenit care se crede în stare sa scrie verzi şi uscate pe blog. Păi de ce nu? Până ne blagosloveşte Guica criză cu o mică păsuire(poate un job, o măslină, o atenţie din partea angajatorilor)trebuie sa facem şi noi ceva.


De la o vreme constat că semăn din ce în ce mai mult cu un pensionar din cauza activităţilor mele cu caracter plictisitor, anost, numa' bun de după vârsta a treia şi mi-e teamă că în curînd mă veţi găsi în parc, la una mică de şah. Nu că aş avea ceva împotriva şahului însă numai gândul îmi trimite fiori până în buricul degetelor.

Aşadar, în culmea determinării mele aproape inexistente, fixaşi ochelarii pe nas şi mă gîndi să fac un fel de "politică", adică dom'le, să încerc să înţeleg ce se întâmplă cu spiritul omului din dreapta, din stânga, din spatele meu..de pretutindeni unde întâlnesc picior de românaş. Căci vedeţi "dumnivoastră boieri", degradarea umană şi sufletească are alt fel de consecinţe decât degradarea materială. Rămâne ca fiecare dintre noi să stabilească cît de implicat este în acest proces..

Până chibzuim a face asta, nu ne rămâne decât să stăm în picioare şi să ne apărăm, cum zice maestrul Puric, demnitatea neamului. Ca Moromete..